EXCLUSIV Veneția 2023: Vieți furate
Ca mai întotdeauna, când se apropie sfârșitul unui festival, o întrebare începe să circule prin aer, purtând cu ea nerăbdarea de a ghici, cu un ceas mai devreme, ce îi va fi plăcut, oare, președintelui juriului.
Cu deosebire acum, când această onoare a revenit unui încă foarte june cineast, lui Damien Chazelle (38 de ani), adevărat campion care nu a așteptat ca vârsta să-i măsoare meritele. La 32 de ani era cel mai tânăr câștigător al Oscarului pentru regie cu La La Land lansat aici, la Veneția, în 2016.
Natură exuberantă, cum o dovedesc și filmele sale – vezi și recentul Babylon, despre Hollywoodul nestăviliților ani ’20 în trecerea cinematografului de la mut la sonor – Chazelle se lasă mai greu descifrat, mai ales în raporturile sale cu un cinema care nu-i seamănă deloc. Desigur, premiile sunt opera comună a juriului, dar nimeni nu se preface a nu cunoaște rolul unui președinte.
Ultimele filme au întreținut și mai mult curiozitatea, prin încărcătura lor istoric-politică, prin racordul cu cele mai acute semne ale realităților contemporane. Alberto Barbera, directorul artistic, nu se laudă cu numărul femeilor- cineast selecționate în competiție, nefiind un adept al matematicii parității, dar atunci când optează pentru un nume, se pare că asistăm la un eveniment.
Actorul austriac Franz Rogowski, protagonistul filmului Lubo
Așa a fost în 2020, în plină pandemie, chinezoaica Chloe Zhao (Nomadland) sau anul trecut documentarista americană Laura Poitras (All the Beauty and the Bloodshed). De data aceasta performanța se anunță a fi prezența în competiție a primei regizoare afro-americane, Ava DuVernay cu filmul Origin de o debordantă energie, a cărui miză este inepuizabilă: bătălia pentru drepturi civile, împotriva segregaționismului, mereu sub cupola îndemnului lui Martin Luther King, I have a dream. Militantă până în pânzele albe, DuVernay nu s-a sfiit să amintească organizatorilor lunga așteptare a ceasului când va fi la Lido: “Este o senzație dulce-amară - a mărturisit la conferința de presă.
În 80 de ediții festivalul nu a invitat niciodată alte cineaste de culoare în competiție. Sper că acum s-a deschis o ușă care așa va rămâne. Nu vreau să vă spun de câte ori mi s-a șoptit : nu candida, nu trimite filmul la Veneția, unulnu ai nicio șansă”.
Vezi și: Veneția 2023: Recviem pentru Europa
Proiectul, unul ambițios, impune un personaj feminin care se întâmplă să fie, la rându-i, o pionieră, ziarista și scriitoarea Isabel Wilkerson, prima afro-americană deținătoare a premiului Pulitzer pentru jurnalism, în 1994. Filmul decolează ca un biopic, dar unul aparte, viața eroinei fiind în întregime absorbită de vocația ei de activistă, dublată de o cercetătoare a rădăcinilor inegalităților și opresiunii negrilor din America. Punctul de plecare - riscant, studiul lui Wilkinson The Origins of our Discontents în ale cărui capitole autoarea fixează teoria suprastructurilor ierarhice în expresia lor istorică, pentru a justifica persecuția negrilor, a evreilor în Germania nazistă, despărțirea în caste în India.
Amenințarea unei prea seci teoretizări este, din fericire, ținută sub control de pasiunea autoarei pentru descoperirea semnalelor dramatice în împrejurările vieții de fiecare zi, pentru biografii emoționante, cum este cea a adolescentului Trayvon Martin ucis în Florida în 2012, poveste care deschide și închide filmul, amintindu-ne începutul mișcării Black Lives Matter.
O actriță pe măsura amplitudinii filmului, Aunjanue Ellis Taylor, luminează cu umanitatea ei fragmentele de viață devenite film. Aplaudat la premiera de gală timp de nouă minute – cineva cronometrează, pentru că văd o adevărată întrecere în astfel de comunicări – Origini poate fi pe agenda finală a juriului, la concurență cu Io capitano al lui Garrone și cu Lubo, semnat de ultimul cineast italian în programul acestor zile, Giorgio Diritti.
Aunjanue Ellis Taylor, o actrita pe masura filmului Origin
Cine nu a uitat dezvăluirile unei anchete din primăvară a ziarului The Guardian, potrivit căreia șase mii de copii ucraineni au fost deportați în Rusia, dintre care mai puțin de 300 au fost recuperați va face imediat un racord cu acest film tragic despre destinul unui artist de stradă jenish de neamul său (a treia comunitate nomadă din Europa, după romi și sinti), întins pe un arc de câteva zeci de ani, începând din fatidicul1939, destin suprapus unei singure dorințe: regăsirea celor trei copii ai săi, smulși de lângă mama lor, în timp ce bărbatul executa serviciul militar la granița Elveției cu Germania.
O viață de om, pendulând între aventură, umilințe, periculoase cotrobăiri prin arhive, pentru a de urmele copiilor trimiși în America spre a fi reeducați. Un alt film-fluviu, cu tot ceea ce implică o astfel de peliculă, inclusiv aluviunile.
P.S. Deschizând ieri ziarul Repubblica, îmi sare în ochi pagina de cultură (alta decât cele dedicate festivalului), cu un amplu interviu al lui Mircea Cărtărescu despre care aflu că a deschis Festival literar de la Mantova. Favorit bookmaker, Cărtărescu a răspuns unei inevitabile întrebări: „Nu scriu pentru a avea Nobelul”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Citește articolele cu aceleași etichete:
