Viața lui George Topîrceanu, povestită cu mult umor și lirism de el însuși

Viitorul mare scriitor a făcut școala primară în Capitală, astfel că Topîrceanu își va aminti de acea perioadă:

Scriitorul la 2 ani

”Eram în clasa a doua primară când m-am surprins făcând primele versuri. Acele stihuri mi s-au înfățișat la început cu un aer cât se poate de inofensiv, ca oricare altă jucărie nevinovată. Nici nu bănuiam eu pe atunci peste ce pricopseală am dat. Nu știam că microbul literar, când găsește teren favorabil, e destul să pătrundă o singură dată în organism, ca să nu mai scapi de el o viață întreagă până dincolo de moarte, până te face statuie… Aveam pe atunci un coleg de clasă pe care-l chema Stăniuc, un băiețel rumen și ceva mai mic de statură decât mine- dacă se poate închipui așa ceva(Topîrceanu va fi respins la liceu pentru că era prea scund. Tot timpul el va purta ghete cu tocuri înalte).

Într-o recerație i-am zis lui Stăniuc:
-Vino să-ți spun o poezie făcută de mine…
Și l-am tras după colțul școalei unde i-am debitat pe nerăsuflate prima mea operă literară, alcătuită din două versuri:
”Săriți cu toții frați români,
Să dăm năvală în păgâni”

Era o poezie patriotică. O făcusem într-un moment de inspirație, după modelul versurilor războinice pe care toate manualele didactice găsesc de cuviință să le pună la îndemâna copiilor de șapte ani. Eram foarte mândru de ea. Stăniuc nu s-a arătat deloc entuziasmat. El a ascultat versurile mele de vitejie cu un deget în nas și când am isprăvit a zis numai atâta:
-Ce-mi dai să nu te spun la domnu?”

După absolvirea liceului în 1906, Topîrceanu, dorind să urmeze cursuri universitare se vede nevoit să strângă bani singur pentru acestea. Scrie o petiție către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii în care solicită un post de copist, dar după cum era și este în continuare uzanța, pe cererea sa se trece sec: ”Se va ține de seamă la timp”.

Ambițios peste măsură, reușește să strângă bani de facultate și în 1909 se înscrie la Drept. Într-o scrisoare către un cunoscut spune: ”Am trecut toate examenele cu bine, doar la Micescu mi-e frică, din prostia lui nu a mea. Cei ce au avut protecție au luat bile albe cu distincție. Pentru mine nu a vorbit nimeni…Sunt foarte surmenat și am insomnii, dacă aș mai sta o săptămână așa aș cădea la pat” .

Spre toamna lui 1911, George Topîrceanu se mută la Iași, la invitația lui Garabet Ibrăileanu, în calitate de subsecretar la ”Viața Românească”. Pentru Topîrceanu Iașiul acelor vremuri era o localitate plină ”de harnici dascăli de poeți și cărturari”.

Despre același oraș spune că ”mi-a plăcut de la început cu grădinile lui înflorite, cu gardurile lui dărăpănate, cu părăsirea și murdăria lui proverbială, căci oricâte straturi de glod s-ar pune acolo, tot nu vor putea să astupe vreodată urma pașilor lui Eminescu și ale ciubotelor de iuft (piele de bovine) ale diaconului Creangă, urmele atâtor oameni iubiți de altădată…cum era să nu-mi placă”. El își amintește de frumoasa muncă de la ”Viața Românească”: ”Venea conu Calistrat Hogaș, cu figura lui jovială de faun și cu naivitatea lui de boem, să ne citească un capitol homeric din călătoriile lui, cu borș de chitici(peștișori), prin munții Moldovei.

Citește și: Cariera lui Alexandru Ioan Cuza - File de istorie

Venea doctorul Mironescu, cel mai mucalit(jovial) povestitor pe care l-am văzut. Venea din când în când un fel de lipovean uriaș(Sadoveanu) încă tânăr de sub a cărui frunte cu proeminențe ciudate licăreau doi ochi blânzi și albaștri, în care fulgera uneori câte o stranie sclipire de oțel și ne citea cu glas potolit încă o povestire de dragoste viforoasă din trecutul Moldovei. Începuse să vie de la o vreme Demostene Botez, care abia-și lepădase uniforma liceului și ne impresiona încă de pe atunci cu poezia tristă a iubirii și a morții”.

Garabet Ibrăileanu

George Topîrceanu devine atât de absorbit de munca de la revistă încât uită chiar de ziua sa de naștere. Al doilea război balcanic(1913) provoacă o instabilitate a economiei românești și salariul i se reduce. Neajunsurile nu îi afectează cariera redacțională și nu îi scade spiritul creator. ”Timp de patru ani mă identificasem cu respectabila revistă ieșeană. Acolo am debutat cu adevărat, acolo mi-am publicat, în afară de mici infidelități, toată trandafiria mea operă de până atunci. În redacția ei, nomadă ca o gospodărie de artiști tineri mă simțeam la mine acasă”.

Acest climat cultural este întrerupt de mobilizarea pe frontul balcanic împreună cu Sadoveanu(1913). Jurnalul său din această campanie(în care românii nu a dat vreo luptă, dar au avut multe victime din cauza holerei) reflectă starea mizerie în care se afla armata română. ”Avem țară frumoasă și bogată. Ar fi și fericită dacă n-am avea boieri”. În 1915 se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere. Nici pe aceasta nu reușește să o termine. Vine primul război mondial și e mobilizat.

Mai târziu va scrie: ”Literatura e un produs al vieții normale, creatoare de civilizație și progres iar războiul este negarea acestei vieți”. După luptele de la Turtucaia din 1916 cade prizonier, fiind elberat abia în ianuarie 1918. După război are o perioadă literară fructuoasă.

Mihail Sadoveanu tânăr

Odată cu trecerea timpului îl întâlnim inspector special al teatrelor și spectacolelor din Moldova, funcție importantă dar nestatornică. ”Eu văd numai atâta că de câte ori s-au descoperit niscai fraude la C.F.R., imediat statul mi-a suspendat mie, din spirit de economie, postul de inspector special teatral”. În 1926 primește premiul național pentru poezie. În al treilea deceniu al secolului XX lumea literară ieșeană este în regres deoarece ”Viața românesască” se mută la București. Urbea din Moldova este părăsită de mulți scriitori.

Topîrceanu care era ”moldovean născut la București, din părinți ardeleni” refuză să plece din orașul care-i devenise drag, deși acum îi era teoretic mai greu să-și facă publică opera. Solicitările de colaborare vin însă în număr mare de la o serie de reviste în anii ’20-’30. Topîrceanu era deja printre marii poeți ai României. Zilele îi devin însă numărate, cancerul hepatic îl slăbea din ce în ce mai mult. Într-o ultimă încercare pleacă în 1937 la Viena împreună cu Otilia Cazimir pentru a consulta niște doctori renumiți.

După întoarcerea din Austria starea de sănătate i se agravează. Boala îi afectase profund chipul, ceea ce îi dă marelui poet complexe înfiorătoare, refuza chiar să fie vizitat de prieteni. Pe 7 mai 1837, chinul a luat sfârșit. George Topîrceanu abia trecut peste al cincilea deceniu al vieții, ne părăsea, lăsând în urmă o operă pe care posteritatea o va așeza alături de aceea a scriitorilor noștri cei mai valoroși.

George Topîrceanu

”Sufletul poporului este marele și singurul reservoriu de fapte creatoare din care răsar arta și literatura cultă, idealul și mobilul marilor fapte colective”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News