Viaţa de poveste a lui Tudor Arghezi alături de marea lui iubire, Bobiţă. „Toată literatura mea nu face cât un borş de-al Paraschivei“

Încă de la vârstă fragedă, ca elev de numai 11 ani, Arghezi a fost nevoit să se întreţină singur. Îşi câştiga existenţa din banii luaţi pe meditaţii iar în perioada liceului, la vârsta de 16 ani, s-a angajat custode la o expoziţie de pictură. Abandonează apoi cursurile liceale pentru a lucra, în poziţia de laborant la o fabrică de zahăr din Chitila. La 19 ani a trăit prima dramă a vieţii sale, iubita sa, de care era îndrăgostit nebuneşte, a murit subit. A fost atât de tulburat încât a simţit că e timpul să se apropie de Dumnezeu.

Refugiu la mănăstire

Între anii 1900 – 1904, poetul se călugăreşte la Mănăstirea Cernica, sub numele Iosif, iar liniştea acelei vieţi îi permite să deprindă, pe îndelete, tainele folosirii cuvintelor. Totuşi, în acei ani în care Arghezi căuta împlinirea prin credinţă, el are o aventură cu profesoara Constanţa Zissu, în urma căreia aceasta a rămas însărcinată, contextul sensibil al situaţiei determinând-o să se refugieze la Paris pentru a ascunde sarcina. În anul 1905 se naşte primul copil al lui Arghezi, Eliazar Lotar Teodorescu, iar poetul renunţă la călugărie şi pleacă şi el în capitala Franţei, unde reglementează situaţia micuţului şi îl recunoaşte cu acte în regulă.

Gospodina Paraschiva, suflet pereche

Tudor Arghezi s-a căsătorit cu bucovineanca Paraschiva Burda la 5 noiembrie 1915, iar viaţa alături de ea a fost o adevărată împlinire. Bobică sau Bobiţă era numele de alint al soţiei sale, poreclă inspirată de capoatele cu picăţele pe care obişnuia să le poarte.

Paraschiva era o gospodină desăvârşită. Când au început construirea casei din apropierea Văcăreştiului, ea se îngrijea atât de cei care veneau să lucreze, dar ţinea şi socoteala materialelor – „nimeni nu putea s-o fure nici măcar cu un cui“, după cum povestea fiul lor, Baruţu. Ea era pe schele cu dulgherii, ea îngrijea de căpriţe şi de celelalte animale, ea făcea o ciorbă minunată, apreciată de Arghezi ca fiind mai preţioasă decât toată literatura lui. După cum avea să scrie mai târziu fiul lor cel mic, Baruţu, citat şi în Cronica Veche, Paraschiva era o femeie „dârză, bună, iute la fire, răzbătătoare, de-o cinste sufletească demnă de legendă“ care credea în puterea dragostei, aşa cum o spunea mereu: „Dacă nu pui dragoste în tot ce faci, nu pot ieşi lucruri bune!“.

Confesiuni despre "Bobiţă", în "Gazeta literară" din 1961

„Te rog să notezi că datorez în mare măsură acestei căsnicii solide faptul că am putut să lucrez aşa cum am lucrat. (…) Paraschiva a fost cu mine întotdeauna un frate bun, o soră bună. La puşcărie, în libertate, pretutindeni. Îi datorez multă recunoştinţă. Foarte devotată. De altfel, dacă n-aş fi avut anturajul şi atenţiile ei, n-aş fi putut lucra. Aşa că e o colaboratoare adevărată şi strâns legată de… literatura mea“ mărturisea Arghezi.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News