EXCLUSIV  Viorica Dăncilă, în Israel. Ce se ascunde în spatele vizitei. România între președinția europeană și parteneriatele extraeuropene

Iritarea paroxistică provocată de această mișcare de șah a Palatului Victoria transpare perfect din reacția obraznică și tembelă a lui Victor Ponta, „nebunul regelui de la Cotroceni”, care a cerut, cui stătea să îi citească mesajul plasat pe Facebook în „speakers’ corner” (colțul oratorilor fără auditoriu), ca CSAT și Parlamentul să interzică vizitele externe ale Vioricăi Dăncilă întrucât, aceasta neînțelegând limba engleză, a dat din cap a aprobare atunci când omologul său israelian s-a exprimat nerespectuos la adresa UE. Dimensiunile acestei iritări, amplificate isteric de ventrilocul lui Klaus Iohannis, indică importanța vizitei guvernamentale de la Ierusalim, efectuată aproape simultan cu deplasarea la Aachen a Președintelui României pentru a asista ca martor din partea rudelor dezmoștenite ale profitorilor europeni, la nunta franco-germană din care urmează a se naște Europa cu mai multe viteze.

Enigmatica vizită a doamnei Dăncilă, însoțită de o delegație minusculă, vine – este important să notăm și aceasta – după o altă vizită enigmatică. Cea a Subsecretarului de Stat american pentru afaceri politice David Hale, la București în chiar ziua preluării oficiale a președinției Consiliului UE de România. Inclusiv rostul acelei vizite, care a inclus, în ultimul moment, o inițial neanunțată și sub aspect constituțional inutilă întâlnire cu Președintele Iohannis, fiind premearsă de o escală la Cluj pentru discuții cu niște personaje neidentificabile, generic numite „directorii politici ai UE”, rămâne misterios. Îndrăznesc să lansez ipoteza că între cele două există o legătură. Ele se explică una prin alta.

Legătura dintre cele două evenimente

Să începem prin analiza descinderii Subsecretarului Hale.

În chiar ziua în care acesta părăsea Washingtonul cu destinația România (8 ianuarie 2019), biroul de presă al Departamentului de Stat dădea publicității, cu o minuție aproape neobișnuită și o transparență aproape ostentativă, conținutul mandatului său. Astfel se preciza că misiunea vizează prezentarea priorităților SUA în relația cu UE, administrația americană intenționând să valorifice parteneriatul său strategic cu noul președinte al Consiliului UE, România, spre a-și atinge țintele euro-atlantice:

1. Consolidarea cooperării transatlantice - formulă în spatele căreia inițiații identificau dorința Președintelui Trump ca, pe de o parte, relațiile cu aliații europeni să se bazeze în primul rând pe suveranitatea membrilor UE, cu reducarea maximală a influențelor comunitare, iar pe de altă parte, ca unitatea strategică transatlantică să se mențină, coerența sistemului de securitate comună fiind ghidată de viziunea geopoliticii americane ca principal contributor la efortul de apărare;

2. Dezvoltarea relațiilor comerciale – deziderat cu trimitere la cererile repetate adresate de șeful administrației americane partenerilor europeni de a pune pe baze echitabile mecanismele de schimb, care, în opinia sa, de decenii, combinând protecționismul european cu liberalismul american au prejudiciat economia americană, au dezindustrializat America, i-au pauperizat masele muncitoare și i-au debilitat clasa de mijloc;

3. Apărarea securității energetice a Europei – proiect care se opune, prin implicarea furnizorilor americani de gaz lichefiat, pericolului dominației ruso-germane a UE ca efect al monopolizării surselor și distribuției de energie necesară acesteia, în beneficiul Moscovei și Berlinului, prefigurând o antantă strategică euro-asiatică mai cuprinzătoare. Este evident că pentru atingerea acestor ținte Washingtonul și Bucureștiul trebuie să se coordoneze strict.

Or, misiunea Subsecretarului Hale la București, practic, a eșuat, fiind interceptată și deturnată de ambasada americană de aici și de agenții cercurilor neoconservatoare globaliste de la Washington ostile noii politici naționale practicate de Președintele Trump. Astfel, dintr-o încercare de coordonare a cooperării româno-americane în spațiul UE, acțiunea dipolmatică a dlui Hale a fost canibalizată prin readucerea forțată în discuție a temei de acum compromise privind salvarea „statului de drept” și, pe cale de consecință, substiutirea proiectatei lupte a românilor și americanilor împotriva eurocrației germano-franceze, cu revenirea Americii în lupta politică internă din România.

S-a putut observa astfel că parteneriatul strategic româno-american nu are auspicii normale de funcționare în condițiile implicării unei ambasade americane conduse de echipa lui Hans Klemm și patronii săi neoconservatori (ca de altfel și a ambasadei României la Washington, condusă de „ambasadorul SRI/FBI” George Maior), ale sabotajului consecvent al Președintelui Klaus Iohannis și ale supravehgerii stricte exercitată de agenții Berlinului, direct sau indirect prin cozile de topor din România și birocrația de la Bruxelles. Căutarea unui canal sigur de comunicare între Washington și București se găsește în logica acestei constatări.

Gestul Vioricăi Dăncilă 

În ceea ce privește obiectivele vizitei Premierului Dăncilă la Ierusalim ele au fost precis și sintetic formulate în adresa de salut a Premierului Benjamin Nethanyahu, rostită cu voce suficient de tare pentru a fi auzită, înregistrată și pusă în circulație publică. Între cele două guverne există o relație excelentă – ceea ce este logic întrucât ambele state sunt parteneri strategici ai SUA și, nu-i așa?, partenerul partenerului meu este partenerul meu - și de aceea Israelul așteaptă de la președinția română a Consiliului UE să pună capăt atitudinilor anti-israeliene devenite loc comun în discursul și politicile europene. În acest context este, de asemenea, așteptată decizia mutării ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim. Mișcare căreia i se opune Președintele Iohannis și sponsorii săi germani. Simplu și clar.

Cum bine a observat Viorel Ponta, acestui scurt discurs Viorica Dăncilă i-a răspuns printr-o înclinare aprobatoare a capului; dar nu pentru că nu înțelege engleza, ci pentru că așa a fost coregrafia regizată.

Astfel, în câteva secunde, a fost afirmat un proiect strategic trilateral implicând România, Israelul și SUA. De ce trilateral? Pentru că spre el împinge nevoia concretă, iar nu numai logica formală abstractă.

Nu era necesar ca Primul Ministru al României să se deplaseze la Ierusalim doar pentru a se poza în ușă dând mâna cu omologul israelian și a-i asculta zâmbitor așteptările. Discuția, care nu avea de ce fi lungă, trebuie să fi purtat asupra unui subiect foarte sensibil și foarte urgent care nu putea fi discutat decât direct la nivel de vârf. Despre ce ar fi putut fi vorba?

Canal de comunicare prin Ierusalim 

Cel mai probabil de realizarea unui canal de comunicare între București (Palatul Victoria) și Washington (Casa Albă) prin Ierusalim. Pe acest canal securizat, aflat la mai mult decât lungimea brațului unora precum ambasadorii Klemm și Maior, și necolmatat de diplomația somnolentă a veteranului Teodor Meleșcanu, ar trebui să se coordoneze trei parteneri uniți, printre altele, prin amenințarea strategică la care sunt supuși de către actualii hegemoni ai UE:

1. România, pusă în pericol mortal atât de proiectul germano-francez al Europei cu mai multe viteze, relansat și cvasioficializat la Aachen, în vechea capitală imperială a lui Charlemagne, unde și Klaus Iohannis va depune jurământ de vasalitate, cât și de decizia Comisiei și Parlamentului european de a-i sancționa cu privarea de drepturi pe membrii care nu respectă un așa zis „stat de drept”, definit de la caz la caz potrivit intereselor celor erijați în judecători.

2. SUA, pe punctul de a fi izgonită din Europa de ambițiile neoimperiale ale Germaniei și Franței, și de a vedea cum se ridică dinnou aici o Sfântă Alianță ruso-germană având pretenția de a înlocui „pax americana” cu o nouă ordine globală euro-asiatică.

3. Israelul, care, în timp ce își normalizează relațiile cu lumea arabă și își consolidează poziția în Orientul Mijlociu, se vede expus tirului unei UE tot mai islamizate (inclusiv prin acceptarea exodului elementelor celor mai disperate și de aceea fundamentaliste ale lumii musulmane) și tot mai israelofobe, pe cale de a fi dinnou militant antisemită.

Președinția română a Consiliului UE, exercitată în concret, potrivit tratatelor europene de Guvernul României, poate fi  și trebuie să fie atuul pe care în următoarele șase luni îl are de valorificat parteneriatul trilateral amintit. Așa se înțelege mai bine de ce a fost atâta opoziție ca un guvern PSD/ALDE să preia președinția respectivă. Și tot așa se înțelege de ce Viorica Dăncilă a dat repede o fugă până la Ierusalim. Pericolul bate la ușă și nu mai este timp de așteptat.

Cursa care urmează nu va fi una foarte lungă, ca durată, dar va fi esențială. SUA și Israelul nu pot rata șansa de a avea un partener strategic în fruntea Consiliului UE. Nici România nu poate rata șansa de a-și arăta, din înălțimea poziției sale europene, simultan loialitatea față de partenerii extraeuropeni și de proiectul democrației transnaționale europene pus astăzi în pericol de către chiar principalele state fondatoare ale uniunii.

În această alergare Guvernul Dăncilă este singur în mijlocul unui teribil foc încrucișat. Dacă va alerga cum trebuie se va întâlni, poate, pe drum cu destinul României mari. Dacă nu, România va ieși în peisaj și va rămâne acolo pentru nu se știe câtă vreme.     

Notă: Titlul și subtitlurile aparțin redacției, textul aparține autorului

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News