"Mama și tata nu mi-au dat nimic". Viorica și Ioniță din Clejani, început greu: "Când a văzut în ce stadiu suntem, ne-a adus mâncare de la el"
Ioniță din Clejani a vorbit despre momentul în care a decis să-și ia viața în propiile mâini, alături de soția lui, Viorica.
"Nu era o fată care să aibă grijă de animale"
"Știi cum e la noi, mama și tata nu vor să pleci din casa lor. Se gândesc: "Am muncit să am atâtea camere… Stai aici cu noi! Avem casă mare. Trăim împreună." E mai bine să stai separat. Așa am considerat noi la vremea aceea. După studiile de la București, m-am întors la Clejani. M-am angajat la Clejani la CAP în 1990. Am dat un examen și am fost acceptat eu, având studii superioare.
Aveam o înțelegere cu președintele: "Fac toate traseele cu mașina mea personală, dar pe mine sâmbăta și lunea mă lași în pace! Nu vin la serviciu. Sâmbăta veneam de la nuntă, lunea veneam de la nuntă. Eram liber și așa mi-a convenit. La un moment dat, nu mai mergea bine treaba la noi acasă. Viorica era o artistă, nu era o fată care să aibă grijă de animale. Mama își dorea ca ea să aibă grijă de animale. Nu era pentru noi asta. Ca să evităm discuția asta, am decis să ne mutăm. Dar unde să ne mutăm, că nu aveam bani, nu aveam nimic?!
"Mama nu mi-a dat nimic, nici tata"
Aveam 22 de ani. I-am făcut o întrebare primarului, pentru că se construiseră niște blocuri în Clejani, pentru cei care veneau să lucreze ca profesori și ingineri… Erau un fel de locuințe sociale. L-am întrebat pe primar dacă îmi dă și mie un apartament și i-am explicat situația. Ne-a dat un apartament cu trei camere, niște pereți goi… Nu aveam nimic! Nici masă, nici pat, nici cu ce să facem cald. Dar aveam serviciu. Lucram acolo și cântam împreună. Făceam bani. Am luat de la mama Vioricăi un pat.
Am luat de la un unchi de-al meu un reșou, o butelie și un aragaz cu două ochiuri. Mergeam la Bolintin și mâncam, că aveam mașină și permis. Primul meu vis a fost să am mașină și să-mi iau permis. Și aveam o Dacia 1300, cum era atunci. Mâncam la Bolintin, că era oraș, și veneam acasă. Până ne-am pus și noi pe picioare, când am început să avem ce ne trebuie. Nici preș la ușă nu aveam. Am adus un zugrav să ne zugrăvească, îl chema Cocoș. Când a văzut în ce stadiu suntem, s-a dus și ne-a adus mâncare de la el de acasă", a povestit Ioniță din Clejani, pentru viva.ro.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
