EXCLUSIV „Voi ajunge la birou, îţi iau dosarul, ţi-l bag la Morţi şi n-o să te mai cheme nimeni la concentrare cât vei trăi!” Cum s-a schimbat un destin după o discuție la Casa Centrală a Armatei
Scriitorul și publicistul Dan Ciachir revine cu un nou fragment ce surprinde România de altădată, în cele mai nuanțate și colorate imagini. Acest episod se cheamă „Ți-l bag la Morți!”.
„În 1959, pe când era lector la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, tatăl meu a primit un ordin de concentrare cu durata de o lună. S-a dus la comisariat, unde a fost introdus în biroul unui plutonier-major ca de 48 de ani, care discuta cu un actor purtând un costum elegant la două rânduri, asortat cu o cravată străină, probabil italiană. Actorul îi explica interlocutorului îmbrăcat în uniformă militară că joacă săptămânal în două piese pe scena Teatrului Naţional şi repetă în alta care va avea premiera în toamnă. „Aşa încât, vă daţi seama că nu pot lipsi din Bucureşti nici măcar câteva zile, darmite o lună...”
Ca şi cum ar fi schimbat vorba, plutonierul i-a mărturisit admiraţia sa pentru Caragiale, întrebându-l: „Ştii să faci ca ăla cu măseaua din D’ale Carnavalului?”. „Desigur – a venit răspunsul –, numai că îmi trebuie câteva minute ca să-mi amintesc textul şi aş avea nevoie de un fular sau de ceva asemănător cu care personajul îşi oblojeşte falca...”
Au fost chemaţi câţiva furieri care au făcut puţin loc în încăpere, rămânând să asiste şi ei la spectacol, apoi actorul, aşezat într-un scaun cu spetează, legat peste obraji cu un fular cazon, a început să interpreteze rolul Catindatului, dând, pe alte voci, replicile lui Iordache şi Nae Girimea, sfârşind cu parapon: „Măsea nevinovată, domnule!”... Asistenţa a gustat momentul dramatic, furierii aplaudând scurt. Pe când încăperea se golise, reaşezat la biroul său, subofiţerul i-a spus interpretului: „Dumneata eşti un actor foarte talentat, iar noi avem nevoie de asemenea oameni, aşa încât vei merge – iată foile de drum – pentru o lună la Sibiu, la o unitate militară, ca să organizezi brigada artistică de acolo”. Pământiu la faţă, actorul a luat foile de drum fără să articuleze un cuvânt, ieşind de-a-ndăratelea din încăpere.
Rămas singur cu plutonierul, care îl privea întrebător, tata i-a întins ordinul de concentrare, adăugând că ar fi dorit să discute cu el într-un loc mai agreabil decât comisariatul. „Prea bine, puiule”, i-a răspuns. „Mă aştepţi la orele 21 la Casa Centrală a Armatei; alegi o masă discretă, în dreapta, departe de intrare...”
Plutonierul a venit la restaurant cu o întârziere de două ore, scuzându-se că mai avusese de onorat o invitaţie. Apoi a comandat: icre de Manciuria, batog de morun şi votcă; pe urmă – friptură de vită în sânge şi Cabernet de Vânju Mare „cu etichetă bătută la maşină”.
Când subofiţerul a început să mănânce, tata a observat că mânuia onorabil tacâmurile şi se ştergea pe buze cu şervetul după fiecare înghiţitură de vin. Parcă citindu-i gândurile, i-a spus: „Puiule, noi ăştia proveniţi din «armata burgheză» ştim că vinul roşu nu se pune la gheaţă şi nici nu se bea cu sifon. Am luptat în Rusia – dacă ai şti ce balerine erau la Opera din Odessa! –, am scăpat din încercuirea de la Dalnic prin pod aerian şi dacă îţi spun lucrurile astea e fiindcă m-am uitat în dosarul tău şi am văzut că eşti fiu de preot. Eu sunt fiu de chiabur; adică om gospodar din părţile Buzăului, Dumnezeu să-l ierte!”. După o tăcere lungă, în care a golit un pahar de vin, plutonierul a continuat: „E trecut de 2 şi ăştia se pregătesc să închidă, aşa încât următoarea etapă a marşului nostru este Restaurantul Gării, unde nu se închide, la 6 dimineaţa, decât pentru un ceas, în vreme ce clienţii îşi continuă consumaţiile”.
După ce tata a plătit nota, a coborât împreună cu invitatul său treptele Cercului Militar. Pe un acostament, în stradă, pe Bulevardul Elisabeta, rebotezat 6 Martie, staţionau câteva taxiuri particulare, maşini americane vechi, care aveau să dispară peste câteva luni... Însă plutonierul dorea să se plimbe, aşa că au luat-o, ocolind prin Brezoianu şi pe cheiul Dâmboviţei, spre Gara de Nord. Era la mijlocul lui aprilie, iarba şi sălciile plângătoare de pe taluzul râului trimiteau un miros de vegetație proaspătă. Ajunși la Podul Izvor, subofițerul s-a oprit lângă parapet, a respirat de câteva ori aerul curat – era o linişte desăvârşită –, după care a scos din buzunarul vestonului un petic dreptunghiular de hârtie, spunând: „Puiule, aşa cum vezi, ăsta e ordinul tău de concentrare, pe care îl rupem acum în bucăţele mici şi i-l dăm Dâmboviţei să-l ducă la vale, iar noi ne îndreptăm spre Restaurantul Gării, ca să ne dregem cu o ciorbă de burtă, de potroace sau de ciocănele, după care vom ciuguli un mezel şi o să bem un vin alb, uşor, care se pretează – cum aţi spune voi, intelectualii – la borviz sau la sifon... Vremea asta de primăvară mi-a dat următoarea idee: astăzi pe la 11, când voi ajunge la birou, îţi iau dosarul, ţi-l bag la Morţi şi n-o să te mai cheme nimeni la concentrare cât vei trăi!”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
