EXCLUSIV  Vremea în care ziariştii aveau "din două lefuri, salariu de ministru". De ce publiciştii erau o specie aparte

Din strada Brezoianu, chiar din dreptul clădirii de şase etaje în care a funcţionat „Universul”, începe o stradă care s-a chemat Sărindar, evocând astfel o mânăstire demolată din preajmă, pe care comuniştii au rebotezat-o Constantin Mille, ca omagiu adus directorului omonim al ziarului „Adevărul”. Fondat în 1888 de către Alecu V. Beldiman şi suprimat în 1951, „Adevărul” a fost, după „Universul”, cel mai longeviv cotidian românesc. Era un ziar de stânga, cu tiraj mare, căruia din 1900 i se va asocia cotidianul „Dimineaţa”, cu care va forma un trust. Întrucât „Adevărul” şi „Dimineaţa” îşi aveau redacţiile, propriul „palat” şi propria tipografie pe strada Sărindar, o expresie precum „presa din Sărindar” desemna în epoca interbelică principalele gazete de stânga. Din tipografiile celor două ziare plecau cârduri de adolescenţi cu teancuri de ziare proaspete, strigând în gura mare principalele titluri din sumar, într-o vreme când cuvântul „jurnalist” îi desemna pe vânzătorii de gazete care îşi transportau marfa în învelitoare de muşama. Oamenii care lucrau, redactau un ziar sau colaborau la el, de la reporter până la directorul-proprietar, se numeau pe atunci ziarişti sau gazetari, publiciştii fiind o specie aparte, aşa cum ne lămuresc şi dicţionarele, de „scriitori de texte scurte”, destinate cotidienelor sau revistelor.

Strada Sărindar, delimitată la capătul opus de clădirea Cercului Militar, respectiv de hotelul „Capitol” şi restaurantul „Modern” (devenit ulterior „Berlin”), frecventat de deputaţi ţărănişti din provincie pentru mâncarea gătită, dar şi de Petre Ţuţea, Mircea Eliade şi Emil Cioran, era o stradă a presei de stânga: cotidianul „Facla”, condus de Ion Vinea, îşi avea redacţia deasupra birourilor administrative ale actualului Teatru Mic. Mai funcţionau în imobilele Sărindarului şcoli de stenografie şi dactilografie, ca şi redacţii de ziare care nu împărtăşeau vederile celor două mari cotidiene. În imobilul de peste drum de hotelul „Palas”, clădire impozantă, restaurată impecabil în anii din urmă, ca şi în redacţiile şi tipografiile ziarelor „Dimineaţa” şi „Adevărul”, îşi avea redacţia cotidianul „Timpul”, condus de fostul ministru de externe Grigore Gafencu, publicație care a subzistat până în 1948.

Spre deosebire de „Universul”, „Curentul” sau „Cuvântul”, ziarele „Adevărul” şi „Dimineaţa”, ultimul cu tiraj de până la 80.000 de exemplare, nu erau proprietatea unui singur om. După venirea comuniştilor la putere s-a lansat ideea, care trebuie examinată cu multă precauţie, că „Adevărul” şi „Dimineaţa” erau organe cripto-comuniste. Erau, pur şi simplu, ziare de stânga, dar care se supuneau legilor economice specifice pieţei. N. Carandino arăta încă din 1979, în amintirile sale, cine stătea în spatele celor două mari cotidiene: „Liberalii vroiau să pună mâna pe «Dimineaţa» şi «Adevărul» – care aveau orientare naţional-ţărănistă – şi, în acest scop, alternau severităţile de cenzură cu oferte de cumpărare”. Tot N. Carandino arăta că „«Universul», «Dimineaţa» şi «Curentul», cu anexele lor politice, literare şi economice, erau mari întreprinderi care, prin natura lor, trebuiau să respecte condiţiile impuse de regim”.

Petre Pandrea, gazetar şi ideolog de stânga proeminent, ne-a lăsat în memoriile sale detalii legate de salariile şi gratificaţiile plătite de cele două ziare. În 1931, când Pandrea a devenit redactor la „Adevărul”, acesta avea „120 de funcţionari ai călimărilor”. Luând ca punct de referinţă salariul unui tânăr judecător din epocă – 4000 de lei –, Pandrea spune că leafa sa de la „Adevărul” echivala cu aceea a trei-patru judecători, salariul lui Tudor Teodorescu-Branişte, coleg şi prieten, fiind cu o treime mai mare decât al său. La acea dată, Pandrea nu avea decât 27 de ani. Un salariu uriaş a avut şi Mihail Sadoveanu, care a fost la un moment dat director al ambelor ziare. Oricum, cele două mari cotidiene interbelice româneşti de stânga, care se ocupau cu precădere de umiliţi şi obidiţi, de dezmoşteniţii sorţii, nu îşi neglijau, sub aspect pecuniar, redactorii şi colaboratorii.

Dacă salariul lui Pandrea de la „Adevărul” echivala cu leafa a trei-patru judecători stagiari, la un alt ziar de stânga, „Dreptatea”, mărturiseşte gazetarul: „Din două lefuri aveam salariu de ministru”.

Liderul ţărănist Virgil N. Madgearu, „directorul efectiv şi financiar al ziarului «Dreptatea»”, a rămas surprins să afle, pe la mijlocul anilor ’30, că Petre Pandrea refuzase, din partea redacţiei, o gratificaţie de 40.000 de lei. Între cei doi are loc următorul dialog:

Madgearu: „E adevărat că ai refuzat 80.000 de lei de la N. Titulescu şi salariul lunar al tuturor cronicarilor de politică externă de 30.000 de lei?”.

Pandrea: „Am refuzat. De la gazeta mea nu refuz o gratificaţie”.

La pagina 88 a volumului Memoriile mandarinului valah, Pandrea evocă cu regret suspendarea celor trei ziare, la sfârşitul anilor ’30, de către Carol al II-lea: „...gazetele mele democratice – «Adevărul», «Dimineaţa», «Dreptatea», unde aveam salarii de prim-ministru...”. În 1937, când au fost suspendate primele două cotidiene, Pandrea număra doar 33 de ani. Cu trei ani înainte, imparţial, Carol al II-lea suspendase două ziare de dreapta: „Calendarul” lui Nichifor Crainic şi „Cuvântul” lui Nae Ionescu.

Punctul forte al ziarelor „Dimineaţa” şi „Adevărul” l-au constituit reportajele, îndeosebi cele scrise de F. Brunea-Fox, considerat în epocă un maestru al genului, angajat al ambelor cotidiene între anii 1925 şi 1937. În aceeaşi perioadă s-au ilustrat ca remarcabili reporteri la „Dimineaţa” şi „Adevărul” N. D. Cocea, Geo Bogza, Tudor Teodorescu-Branişte, Ştefan Roll.

Brunea-Fox provenea din avangarda literară, iar expresionismul reformase reportajul, radicalizându-l. Însoţit adesea de un excelent fotoreporter, I. Berman, Brunea-Fox a colindat ţara de la un capăt la altul, a descins pe insula Ada-Kaleh, la Sulina, în micile porturi dunărene, dar şi în cartierele bucureştene mizere sau rău-famate, în universul nocturn al peştilor şi prostituatelor din zona Crucii de Piatră, în Floreasca sau în gropile lui Ouatu... Mediile investigate şi scoase la lumină de F. Brunea-Fox evocă şi totodată devansează cu două decenii reportajul neorealist. Tot el a inaugurat în 1931, în ziarul „Dimineaţa”, ciclul de reportaje-dialog „Oameni politici în intimitate” (Maniu, Vaida-Voievod, I. G. Duca, Argetoianu etc.), fiind cel dintâi reporter care se fotografia alături de persoana intervievată.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News