EXCLUSIV  Ziarul la care colaboratorii nu erau plătiți, dar aveau libertatea să-şi exprime nestingherit părerile proprii. Culisele presei românești

În afară de ziarele de mare tiraj, care erau, totodată, şi mari întreprinderi economice, existau în epoca interbelică cotidiene cu un număr mic de pagini şi exemplare. Parte din acestea erau citite în redacţii, cabinete ministeriale sau cercuri restrânse.

Un asemenea cotidian a fost „Facla”, apărut iniţial în 1910 şi condus de N. D. Cocea, a cărui direcţie va fi preluată de poetul avangardist Ion Vinea în perioada 1930-1940. Gazeta avea numai patru pagini, salariile redactorilor, foarte puţini, erau modeste, ca şi tirajul foii. Redacţia se afla în fieful presei de stânga, pe strada Sărindar, deasupra actualei administraţii a Teatrului Mic. Întrucât în „Facla” interbelică s-au purtat numeroase polemici literare – celebră fiind aceea dintre Tudor Arghezi şi Ion Barbu – şi întrucât au colaborat la ea mulţi scriitori, a fost şi o gazetă adesea evocată de memorialişti. Începând cu prim-redactorul ei, N. Carandino.

Biografia acestuia ne instruieşte şi asupra formaţiei unui gazetar interbelic. Născut în 1905 la Brăila, N. Carandino a studiat mai întâi Dreptul la Bucureşti, după care a petrecut doi ani la Paris, ceea ce a constituit pentru el un prilej de a învăţa impecabil franceza şi a se familiariza cu presa locului, la care a şi colaborat sporadic. Întors acasă, a încercat să practice avocatura, consacrându-se însă apoi integral gazetăriei. Pe vremea aceea, arată N. Carandino în amintirile sale, chiar şi un cotidian ca „Facla”, elitist i-am putea spune, se supunea legilor pieţei: „Factorul esenţial era atunci, în presă, «ştirea», în consecinţă viteza. Totul se desfăşura în spiritul unei continue şi amarnice concurenţe. (...) Actualitatea trebuie să fie servită trufanda cititorului, avid de senzaţional şi inedit”.

Presa cotidiană practica pe vremuri, chiar şi pe pagina întâi, o specie dispărută astăzi: „cursivul”, ilustrată de publicişti şi de scriitori care făceau publicistică. „Cursivul”, denumit astfel după litera tipografică cu care se culegea, se situa la confluenţa dintre literatură şi gazetărie. Mai scurt decât un editorial, „cursivul” îşi avea exponenţii săi, ilustrat şi de Arghezi, care l-a practicat pe scară largă, dându-i însă o dimensiune şi o denumire proprie: tableta.

La „Facla” şi la alte cotidiene fără tiraj, cu resurse mici, colaboratorii nu erau plătiţi. Aveau însă libertatea să-şi exprime nestingherit părerile proprii, ceea ce nu puteau face întotdeauna în marile cotidiene, unde existau interese specifice (economice, ideologice, politice) sau o „linie” care trebuia urmată.

Grigore Gafencu, fost ministru de externe, ambasador la Moscova şi, ulterior, cea mai reprezentativă figură a exilului românesc din perioada 1947-1957, a condus două ziare: „Timpul” (1937-1946) şi „Argus” (1924-1938), „organ zilnic al comerţului, industriei şi finanţei”. Era o gazetă cu un domeniu aparte, care nu excludea colaboratori din lumea culturii, cum a fost poetul Constant Tonegaru. „Timpul” şi „Argus” au consacrat un personaj, moştenit de la „Epoca”, pe cronicarul lingvistic Timoleon Pisani, trecut apoi la „Universul”, un purist, caracterizat de Carandino drept „grec dogmatic, neiertător şi omniscient”, care se ocupa cu vânarea greşelilor de limbă din ziare.

Cu puţin înainte de moarte, Grigore Gafencu a făcut, în 1957, la Geneva, această mărturisire, care e un prinos adus meseriei de ziarist: „Precum toţi cei care şi-au urmărit şi dezvoltat în viaţa publică o carieră, şi eu am încercat diferite profesiuni. Am rămas însă credincios de la început până la sfârşit doar jurnalist. (...) Am fost însă şi îmi recunosc numai meritul de a fi un jurnalist. Iar aceasta este, după cum ştiţi, chiar opusul diplomaţiei”.

Cotidienele interbelice mai puţin cunoscute aveau adesea frumoase iniţiative culturale. Astfel, în 1929, după apariţia romanului Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale, în ziarul „Ultima oră”, condus de Mihaela Catargi, a apărut pe o pagină întreagă, ilustrată cu fotografii, un reportaj consacrat întâlnirii autorului cu un grup de tineri intelectuali, între care se numărau Constantin Noica şi Barbu Brezianu. Întâlnirea a avut loc la domiciliul lui Petru Comarnescu, în curtea casei din strada Icoanei nr. 9.

Un alt demers similar, concretizat tot printr-un reportaj în „Ultima oră”, a fost o vizită plină de pietate la locuinţa dramaturgului Alexandru Davila. Arşavir Acterian, care i-a însoţit acolo pe Barbu Brezianu şi Petru Comarnescu, povesteşte că dramaturgul, care fusese la vremea sa un arbitru al eleganţei, bătrân acum şi paralizat, ţintuit într-un scaun, complet uitat, „locuia într-un cartier izolat, liniştit, într-o odaie din subsol, unde coborai printr-un chepeng pe o scară ca o pivniţă”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News